Lumea se recalibrează și asta înseamnă că fiecare stat are nevoie de strategii noi. Dacă o țară își reconsideră relațiile internaționale, știe să estimeze următorul centru de greutate mondial și are planuri pe termen lung, va fi deja acolo când lucrurile devin realitate. Ce face România într-un moment în care întreaga planetă face calcule pentru viitor? Discutăm cu Ovidiu Dranga, fostul ambasador al țării noastre în Japonia. Sunt Cristina Cileacu. Începe Pașaport diplomatic. Cristina Cileacu: Ovidiu Dranga, diplomat de carieră, fostul ambasador al României în Japonia, bine ați venit la Pașaport diplomatic! Ovidiu Dranga: Bine v-am găsit și mulțumesc pentru invitație. Cristina Cileacu: Domnule ambasador, v-ați întors din Japonia, ați revenit de la post în țară, dar nu înainte ca România să semneze al doilea parteneriat strategic în Asia, Primul este cel cu Coreea de Sud. Întrebarea este dacă România acordă suficientă atenție acestei regiuni sau ne concentrăm în continuare pe relația profundă cu Uniunea Europeană și cu Statele Unite? Ovidiu Dranga: Eu cred că România a făcut pași credibili în direcția reconsiderării sau a repoziționării țării noastre față de problematica asiatică în general și în mod special în ceea ce privește relația cu principalii jucători din această regiune foarte importantă a lumii. Ați evocat Coreea de Sud și Japonia, cred că semnarea celor două parteneriate arată că România înțelege importanța regiunii, o importanță care are două componente: o componentă strategică, este vorba de țări aflate cumva în prima linie a unei confruntări geopolitice cu state care doresc schimbarea prin forță a actualului status quo internațional. Cristina Cileacu: Vorbiți de China. Ovidiu Dranga: Este vorba de potențialul economic pe care Asia de Sud-Est îl are la ora actuală și mai ales potențialul de dezvoltare în viitor. Asia, în general și Asia de Sud-Est în special, au căpătat o pondere foarte mare în economia mondială. Prin urmare, România a dat un semnal important semnând cu Japonia acest parteneriat strategic, în urmă cu un an și cred că avem motive de optimism în ceea ce privește dezvoltarea celor două relații foarte importante. Cred că România are nevoie de o diversificare accelerată a parteneriatelor strategice și economice, poate chiar și a celor tehnologice, cu state din afara UE și NATO, pentru că România are nevoie să își consolideze portofoliul de relații și de proiecte cu care să vină la masa Uniunii Europene, sporindu și astfel influența și greutatea specifică. Or, dacă România va continua pe acest drum, sunt șanse foarte mari să și redobândească un rol important în ceea ce privește, să zicem, colaborarea de ansamblu între Uniunea Europeană și NATO și statele din această regiune a lumii în Asia de Sud-Est, mai ales cu cele patru țări care formează așa numitul grup AP4, state care au stabilit relații foarte solide de colaborare cu NATO. Este vorba de Coreea de Sud, Japonia, Australia și Noua Zeelandă. Cristina Cileacu: Și vi se pare că România continuă pe acest drum? Pentru că ...ce auzim public, nu prea rezultă. România nu prea este în Asia, mai pe românește. Ovidiu Dranga: Să știți că România face eforturi importante cu următorul amendament: am evocat acest tablou general și din acest tablou general rezultă o necesitate, zic eu, destul de clară, aceea a unei strategii a României vizavi de Asia de Sud-Est. Cristina Cileacu: Și o avem? Ovidiu Dranga: Care, din păcate, nu există. Probabil că la nivelul Ministerului de Externe această chestiune se pune și am făcut tot ce mi-a stat în putință să stimulez interesul pentru un asemenea gest și cred că demersurile pe care le-am făcut de la Tokyo au avut ecoul așteptat. Nu rămâne decât să sper împreună cu dumneavoastră că acest lucru se va materializa, dar este limpede că trebuie integrate cel puțin trei componente: componenta strategică, să zicem de securitate, componenta politică și componenta economică. Dacă adăugăm și o dimensiune tehnologică, avem un tablou complet a ceea ce ar putea să cuprindă o eventuală strategie a României pentru Asia de Sud-Est. Sigur că nu e vorba numai de Japonia și Coreea de Sud, Putem să includem aici și India, un jucător din ce în ce mai important pe scena globală, care merită o atenție specială. Repet, o astfel de strategie ar stimula o dezbatere internă la nivelul administrației publice din România pentru a găsi o listă de priorități pe care România să le urmărească în relația cu toate cele câteva state pe care le-am enumerat, dar sigur, și față de alte state care au un rol din ce în ce mai important, Vietnamul și așa mai departe. Pentru că toate aceste state sunt cumva într-o categorie aparte, sunt state care se confruntă cu, să zicem, unele amenințări geopolitice, altele se confruntă cu dileme geopolitice și cred că rolul României este de a stabili punți din ce în ce mai consolidate între Uniunea Europeană, repet, și NATO, și această regiune, care va juca un rol crucial în dezvoltarea relațiilor internaționale și va juca un rol important în această zonă, în stabilitatea la nivel mondial. Cristina Cileacu: Avem tendința să spunem am avut cândva relații cu o parte dintre țările pe care le-ați menționat și poate și cu cele pe care nu le-ați menționat, din regiunea Asia și Indo Pacific. Mai putem să ne bazăm pe acest "am avut odată relații"? Ovidiu Dranga: Nu, sau nu în totalitate, pentru că acele relații, dacă vă referiți la relațiile de dinainte de 1989, acele relații au avut o puternică, să zicem, componentă ideologică. E adevărat că în acea perioadă România încerca o poziționare echidistantă față de mai multe grupări și sisteme politice și de securitate, pentru că asta era la momentul respectiv gândirea de politică externă de la București. Lucrurile s-au schimbat fundamental și România a făcut niște opțiuni clare, care sunt ireversibile, și anume apartenența la Uniunea Europeană și la NATO. Această apartenență a produs dividende uriașe pentru țara noastră. România este altfel acum, este modernă, dezvoltată, racordată la marile sisteme politice și economice ale lumii, pentru că este membră a Uniunii Europene și al NATO. Vreau să vă spun că la Tokyo, ca ambasador al României la în Japonia, am văzut ce mult contează că România este membră în aceste două organizații. Suntem priviți altfel pentru că aparținem acestei familii, ori acest lucru trebuie cumva conștientizat. Ar trebui să ne simțim mai încrezători în noi înșine, știind că aparținem acestor mari familii, de fapt, familiei euroatlantice în general. Cristina Cileacu: O mare parte din experiența dumneavoastră diplomatică este legată de NATO și noi acum spunem noi suntem NATO, We are NATO. Aș vrea să ne explicați, tocmai pentru că ați avut experiența de la zero absolut, până la momentul în care România a devenit membru al Alianței, ce înseamnă, de fapt, noi suntem NATO? Ovidiu Dranga: Înseamnă un salt uriaș, înseamnă accesul la oportunități pe care România nu le-a avut niciodată în istoria sa. Prima operațiune sub steag NATO a fost în Bosnia, în 1996. Prima operațiune s-a numit IFOR și de atunci România a reușit să trimită în teatre de operații, sub coordonarea NATO, aproximativ 50.000 de soldați, de trupe, ceea ce a permis transformarea accelerată a Armatei României într-o armată profesionistă. Pe lângă aceste dividende, deci cele politice și cele politico-militare, mai este ceva. România a învățat ce înseamnă războiul de coaliție, ce înseamnă operațiunile de coaliție, ce înseamnă lupta sau participarea la acțiuni împreună cu aliații. După cum știți, în perioada de dinainte de 90, România era cumva pe cont propriu, chiar dacă aparținea de jure Tratatului de la Varșovia, România a avut o poziție specială, practic a avut o politică de distanțare de U.R.S.S. și de restul... Cristina Cileacu: Statelor... Ovidiu Dranga: Celorlalte state din Pactul de la Varșovia, un lucru cu anumite consecințe, care s-au văzut imediat după 90, când, nu vreau să vă ascund, au existat unele ezitări vizavi de apropierea de Vest, adică opțiunea Vest nu s-a născut automat, ci au fost căutări, discuții, evaluări care au dus la o concluzie foarte simplă: apropierea și integrarea în NATO și Uniunea Europeană însemna de fapt modernizarea accelerată a României la un preț rezonabil și de aici decizia politică de apropiere de ambele organizații și integrarea în cele două organizații, decizie care s-a concretizat, după părerea mea, prin două gesturi importante. Primul, semnarea acestui parteneriat pentru pace și al doilea, semnarea acelei declarații de la Snagov, care a deschis calea către integrarea în Uniunea Europeană. Cristina Cileacu: Suntem la 20 de ani de când România este membru cu drepturi depline al Alianței Nord-Atlantice și totuși, avem în România voci care spun că poate încă nu e cazul să insistăm atât de mult. Sunt tot felul de politicieni care, fiind în campanie electorală, aleg și această temă, care este una extrem de serioasă și chiar foarte periculoasă pentru securitatea țării. Ce le puteți spune aici? Ovidiu Dranga: Eu m-aș uita la ceea ce spun sondajele de opinie în care eu am încredere, cel puțin până la un punct. Aceste sondaje de opinie arată fără echivoc o realitate, populația României este covârșitor pro-UE și pro-NATO, dar în același timp este foarte atentă la poziția, la politica și atitudinea României înăuntrul celor două organizații. Adică, românii se așteaptă ca România să fie mai activă, să practice o altfel de politică externă în ceea ce privește relația cu alte state membre UE și NATO, adică o politică prin care România să obțină dividende, să aibă o voce ascultată. Cristina Cileacu: Să vină cu propriile teme, da. Ovidiu Dranga: Să reușească un lucru care este, de fapt, esența apartenenței la ambele organizații sau, de fapt, esența, la apartenența la orice organizație, orice grup, și anume a transforma un obiectiv național într-un obiectiv interesant, acceptat de organizația în ansamblul ei. Ori aici nu știu dacă am reușit performanța pe care ne-am fi dorit-o de fiecare dată, cu câteva excepții. Prima și cea mai importantă și vreau să vă spun că tema s-a discutat la scurtă vreme după ce noi am intrat în NATO, e vorba de Marea Neagră. Problematica Mării Negre a fost tema fanion pe care diplomația românească a promovat-o în ambele organizații, chiar înainte să devină să devină membru. Și a făcut-o cu succes, a făcut-o cu aplomb și cu rezultate concrete, astfel încât în 2007, dacă nu mă înșel, în 2007 s-a adoptat la nivelul UE, Sinergia Mării Negre, prima consacrare oficială a acestei teme ca subiect important pe agenda europeană. A urmat și alte demersuri în context NATO, care s-au soldat, de asemenea, cu succes. Cristina Cileacu: Și continuă. Ovidiu Dranga: Și care continuă. Deci România a reușit impunerea temei Mării Negre ca temă prioritară pe agenda ambelor organizații. Și ar mai fi și alte alte subiecte pe care România a reușit să le. Să l impună, dar, repet, România. Cred că este timpul ca România să adopte o altă conduită în ambele organizații. Adică România trebuie să înțeleagă faptul că ucenicia sa în ambele organizații s-a încheiat și cred că s-a încheiat de ceva timp. Suntem membri cu drepturi depline în ambele structuri și trebuie să avem o influență proporțională cu ponderea demografică și cu contribuția noastră la obiectivele ambelor organizații. Până la urmă, România a jucat loial și responsabil în mai multe situații critice pentru UE și pentru NATO și, cel puțin în ultimii doi ani, a dovedit că este un partener credibil și previzibil în ceea ce privește sprijinul acordat Ucrainei. Cristina Cileacu: Și ce credeți că ne împiedică? Pentru că, într-adevăr, spuneam la începutul interviului nostru aveți o experiență diplomatică de o viață întreagă. Cum a evoluat diplomația română? Ovidiu Dranga: Poate că o explicație vine dintr-o prudență excesivă, impusă probabil de anumite conjuncturi politice interne. Sigur că acest lucru nu reprezintă neapărat o justificare. Eu cred că au existat în momentele critice oameni și structuri capabile să impună, între ghilimele, subiecte importante pe agenda politică de politică externă, transformând idei în proiecte. Cred că este timpul ca România să devină mai influentă prin proiecte și prin idei, nu numai prin personalități în poziții cheie sau în poziții importante în topul celor două organizații. Uitați-vă la Polonia. Polonia a fost la momentul respectiv, a devenit foarte influentă în Uniunea Europeană pentru că a fost la originea Parteneriatului Estic împreună cu Suedia, proiect care a ținut prima pagină multă vreme în Europa și a produs unele deschideri către către Est, în special în ce privește Ucraina și Republica Moldova. România, la rândul ei, cum vă spuneam, a devenit mai influentă pentru că a venit cu o temă legată de Marea Neagră. Deci, iată, aceste proiecte produc efecte pozitive. În ce măsură avem curajul politic și tenacitatea diplomatică de a duce mai departe sau de a dezvolta noi proiecte ține de fapt de noi înșine. Ține de atitudinea pe care o avem față de actul diplomatic în sine. Și mai ține de ceva, ține de spiritul antreprenorial pe care eu personal l-aș vedea introdus în diplomație și în politica externă, adică o politică externă orientată către rezultate, o politică externă aflată mereu în căutare de oportunități pe care să le valorifice alte instituții, eventual aici mă refer la zona economică. Diplomația deține niște ferestre pe care pătrund alții și dacă această "pătrundere" este bine coordonată, atunci și rezultatele sunt spectaculoase. Poate că până la urmă ține de evoluția societății noastre în ansamblul ei. Eu cred însă în faptul că, așa cum societatea noastră a evoluat foarte bine în ultimii ani, și instituțiile cheie ar trebui să-și pună problema dacă împrumutarea unor metode de management din privat ar fi benefică? Eu cred că da. Adică, repet, corelarea resurselor cu obiectivele, urmărirea cu tenacitate a unor priorități și continuitate în exercițiul managerial. Ori asta sunt chestiuni pe care nu toate instituțiile, repet, din România le înțeleg la adevărata lor valoare. Unele au făcut acest salt și sunt optimist per ansamblu. Numai că, repet, trebuie să existe o mai bună interacțiune cu societatea din acest punct de vedere. Vă spuneam că România, românii sunt pro UE și pro NATO, dar au sesizat sau au sesizat o slăbiciune, o vulnerabilitate, în sensul că România nu e suficient de influentă, că România ar trebui să fie mai vocală în a-și apăra interesele în interiorul celor două organizații, care nu sunt organizații de binefacere. Să ne fie foarte, foarte limpede. Acolo există o negociere permanentă, fiecare țară încearcă să și impună temele proprii și sunt țări... Cristina Cileacu: Pentru că fiecare are propriul interes. O ultimă întrebare aș vrea să fie tot despre NATO și, dacă se poate, un răspuns scurt. Este momentul ca Alianța Nord-Atlantică să fie condusă de un lider din estul ei? Ovidiu Dranga: Reprezentarea Estului sau a statelor mai recent admise în Alianță, la vârful Alianței este o chestiune importantă. Însă când se pune problema în ce măsură o astfel de prezență contribuie la soliditatea la, cum să vă spun, consolidarea relației transatlantice, asta este o altă discuție, pentru că în această etapă, de altfel, încă de la începutul organizației, miza a fost păstrarea, consolidarea relației transatlantice, care este garanția securității continentului. O candidatură a României la vârful Alianței sau a oricărei țări din această regiune trebuie să fie gândită în acești termeni. După părerea mea, în ce măsură ea contribuie la consolidarea relației transatlantice? Și cred că răspunsul vine firesc, pentru că România, împreună cu alte state din Est, a reușit să consolideze această relație transatlantică de-a lungul timpului, cu idei și propuneri care repetau, au adus în atenția Alianței și în ansamblu, dar și până la urmă, în atenția întregii familii euroatlantice, problematica flancului estic și mai ales a importanței pe care trebuie să-o acordăm sprijinirii Ucrainei în acest context. Cristina Cileacu: Domnule ambasador, vă mulțumesc foarte mult pentru interviu.